Cum să fiu o mamă bună?

Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva ai spus sau reacționat atât de greșit încât tocmai ai trecut bariera de la a fi o mamă bună la una rea?

Că poate tu azi ai fost o adevărată eroină. Poate în timp ce făceai mâncare pentru puiul tău, ai reușit să te rupi de cearta de aseară cu soțul tău cât să previi un tantrum și să duci cu blândețe și empatie, alte două.

Și între crizele astea, stai și te întrebi ce are copilul tău de o săptămână încoace, pentru că nu îl mai recunoști. Doar țipă, plânge aproape fără oprire pentru că ți-a cerut mandarină și tu i-ai dat, sau pentru că a trecut pisica pe lângă el.

Și îți tot repeți că el nu e așa, că sigur îi este greu în perioada asta, chiar dacă nu știi tu prea bine de ce. Și că alegi să-i fii alături, că tu educi cu blândețe, că nu faci cum s-a făcut cu tine. Pentru că tu esti informată, ai unelte, citești și poate chiar faci terapie. Că așa fac mamele moderne care își doresc din răsputeri sa facă lucrurile bine! Și te simți mândră când te gândești la toate astea.

…Dar te simți și al naibii de obosită…te gândești că ai pleca, te-ai duce doua zile în pădure să țipi, sau poate să plângi, sau poate doar să asculți liniștea…Și acum, ce să vezi, te simți vinovată! Alte mame sigur nu gândesc ca tine. Ele par mereu fericite si împăcate cu tot. E clar că tu ai o problemă!

Și pe neașteptate, hop alte gânduri: ”Dar cum poți fi atât de nedreaptă cu tine? Câte sacrificii sa mai faci? Dar tu chiar nu contezi? Si oricum nimeni nu te înțelege!” Și uite așa, furia tocmai a preluat controlul! Și copilul urlă agățat de tine pentru că tocmai te-ai așezat, iar lui, nu îi place să stai jos! Și tocmai îți trece prin minte că de fapt, te pune la încercare, de fapt știe ce face și vrea să te înnebunească. Și parcă te sufoci, pentru că, dacă asta vrea, dacă are un plan diabolic, tu nu ai scăpare. Că doar nu poti să pleci! Și pare că nici să îl oprești! Așa că, disperată și captivă în sentimentul de neputință și nedreptate, iei copilul de umeri și începi să urli la el. Cine mai știe ce îi strigi? Oare mai contează?

S-a speriat și plânge. Dar acum este un plâns care te sfâșie și îți vine să vomiți. Îl iei în brațe și îi ceri iertare, îi spui ca ai greșit, că nu aveai dreptul să reacționezi așa, chiar dacă te-ai enervat și ești obosită, că îl iubești…toate astea în timp ce te întrebi dacă asta a fost data când ți-ai traumatizat copilul, când ai devenit o mama rea…

Înveți în terapie și în cărți că ai nevoie să previi crizele de furie, să ai suficientă grijă de tine, să îți oferi atâta conectare cu propriile emoții, încât să nu ajungi la aceste ieșiri. Dar oare cum pui aceste lucruri în practică atunci când nu ai răgaz nici măcar să dormi noaptea neîntrerupt? Că parcă, în acele momente, toată teoria bazată pe studii devine un basm, ceva frumos de citit, dar imposibil să existe.

Păi hai să vedem!

Reguli de bază:

Niciodată , dar niciodată, nu este copilul problema. Ești tu! Și știu că în timp ce aceste rânduri sunt citite, e posibil să răsune voci sau doar gânduri care spun: ”da bine că vorbești tu din cărți, dacă mi-ai cunoaște copilul…!” Ei bine, dacă l-aș cunoaște, aș continua să susțin același lucru, garantat!

Pentru că:

1. Copilul doar oglindește emoțiile părintelui. De câte ori ați văzut un copil relaxat si bucuros lângă un părinte agitat? În cel mai bun caz, părea liniștit, pentru că, de-a lungul timpului, neputând să gestioneze emoția părintelui și modul în care el o resimțea, a învățat deja detașarea ca și mecanism de apărare.
2. Copilul comunică emoțiile intense (nu spun dureroase, pentru că de multe ori pot fi chiar si plăcute, dar fiind intense și neștiind să gestioneze, devin inconfortabile) doar prin plâns, irascibilitate si mai târziu și tantrumuri. Deci ceea ce noi interpretăm ca fiind un comportament urât, deplasat, răutăcios, enervant etc, este doar o primă formă de comunicare. Pentru a o îmbunătăți cu succes, va avea nevoie de timp pentru dezvoltarea creierului, și de exemplul nostru constant. Când îi primim furia cu blândețe, de exemplu, îi spunem de fapt că ce simte este o emoție normală și că blândețea poate veni în sprijinul calmării. Vocea noastră, va deveni vocea lui interioară, în timp. Cu alte cuvinte, va reuși, cu ajutorul nostru, să treacă la un nivel mult mai complex de comunicare. Va identifica emoțiile și le va exprima, nu se va mai tăvăli urlând pe jos. Dar doar cu timp și cu exemple. Până la urmă, învață ceva atât de dificil! Nu ne iese nouă, deși avem un creier format și ani de practică în spate!
3. Copilul învață ”cum se face” treaba asta numită existență, imitând adultul și căutând constant aprobare/dezaprobare din partea lui. Așadar, tot ce face, într-un fel sau altul, este în strânsă legătură cu ce primește de la noi. În majoritatea timpului, copilul doar ne răspunde.

Și atunci, ce putem face, real, noi ca mame/părinți?

1. Să ne informăm. Dar nu articol, două. Să facem cursuri, să citim studii și cărți. Suficiente cât să înțelegem atât de bine partea teoretică, încât să ne dorim și să găsim motivația să începem să punem în practică.
2. Să ne înconjurăm de oameni și de experiențe împlinitoare. Pentru că totul devine mai ușor. Poate că nu avem cu cine să lăsăm copilul ca să socializăm cu prietenii, dar putem măcar să o facem cu el. Deja e mai mult decât să ne izolăm neputincioși. (plus ocazia copilului de a învăța că oamenii se adună ca să se sprijine și să fie bine).
3. Să acceptăm și să privim realist asupra situației. Când am decis să fim părinți, ne-am asumat (sper), că unele lucruri din viața noastră, măcar un timp, chiar vor fi puse pe pauză.
4. Să prioritizăm. Oboseala este un mare dușman al minții umane, așadar, de multe ori, intre o oră bună de somn și o mâncare gătită, va trebui să alegem ceva comandat. Prindeți ideea, nu-i așa?
5. Să căutăm ajutor specializat, iar aici, bineînțeles că mă refer la terapie. Pentru că acest ajutor va fi, măcar la început, sprijinul real pentru a putea susține partea de practică (pentru că nu există părinte care să nu fie de acord că este al naibii de greu, câteodată). Va aduce tehnici, resurse, zonă de încredere unde să poată fi văzute lucrurile care încă nu merg , dar și cele care merg… un fel de baston pentru când șchiopătăm. Și, pentru că , poate cel mai important, în terapie vom lucra cu noi. Cu copiii care am fost și care nu au primit și nu au învățat cum să ofere acele lucruri pe care și-ar dori acum să le ofere ca părinți, copiilor lor. Fiecare țipăt, fiecare umilință, fiecare respingere sau negare a iubirii fiecare palmă dată, reprezintă o rană încă deschisă a noastră. Vom avea nevoie să înțelegem ce ne-a dus, de fiecare dată, să pierdem controlul, rănindu-ne copilul, sub o formă sau a alta. Și nu pentru a ne pedepsi pentru fapta noastră, ci pentru a îngriji cu blândețe rana care s-a redeschis în fața comportamentului cu care copilul ”ne-a supărat”. De câte ori facem asta, în locul furiei și a neputinței, va apărea empatia și puterea pe care o simte adultul întreg din punct de vedere emoțional.

Din perspectiva mea, motivul pentru care este atât de greu și atât de mulți părinți simt ca nu reușesc să își crească copiii așa cum și-au propus, este că se opresc la punctul unu. Caută în toate acele informații o soluție rapidă la ceea ce ei identifică, de multe ori, ca fiind ”o problemă de comportament” a puilor lor. Sau, în cel mai bun caz, ca o informație lipsă, care, accesată, va fi suficientă pentru a produce o schimbare.

Creșterea unui adult sănătos durează mulți ani și începe de la naștere. Dacă noi, când devenim părinți, încă nu am fost crescuți ca și adulți sănătoși de către părinții noștri, va trebui să începem să lucrăm în paralel: ne creștem pe noi, în timp ce și ca să putem să îi creștem și pe copiii noștri.